Sosiţi la putere pe cai mari, trimişii "dreptăţii şi adevărului" pe acest pământ binecuvântat, dar păcat că este locuit, nu s-au distins cu nimic în cele şapte luni de guvernare. Cei mulţi, care le-au dat cu generozitate votul n-au înţeles o boabă din direcţiile de acţiune, ce i-au frapat au fost însă nesfârşitele scandaluri, circul ieftin şi conflictele ce par fără de sfârşit. Sunt aceiaşi cai breji, pe care-i cu­noaştem de cincisprezece ani încoace, pierzători de profesie, care ne-au crezut mereu proşti şi neştiutori.
    Lupta dintre cele două "palate" cunoaşte o exacerbare fără precedent, ea neputând fi stopată nici de acea "declaraţie istorică" a celor patru partide ce formează arcul guvernamental, în fond un act demagogic, care nu rezolvă cu nimic problemele cu care se confruntă ţara. După cazaciocuri încinse şi tangouri languroase pe terasele Litoralului, pândite cu aviditate de camerele TV, s-a evidenţiat încă o mostră de populism ieftin, apanajul politicienilor vulnerabili. S-a făcut din nou apel la metodele tradiţionale, cu măturoiul, tomberonul şi bidineaua, dar nu din nevoia de ordine şi curăţenie, ci de frica celor mulţi şi năpăstuiţi, aşa cum gunoiul se doseşte sub covor de ochii soacrei.
    "Liderii sunt furnizori de speranţă", spunea Napoleon Bonaparte în urmă cu două secole. România are acum cel puţin doi "capi", unul la Palatul Victoria, iar celălalt la Cotroceni. Ei au datoria să-şi învingă propria stare de rău şi să mo­bilizeze "oştirea". După competenţa fiecăruia, să evalueze situaţia, să observe ce a făcut prost, să facă din mers reglaje fine pentru a determina maşinăria să func­ţioneze la parametrii proiectaţi.
    În mod cert, perdantul "Declaraţiei Consiliului Naţional al Alianţei" este Traian Băsescu, cel care poate a înţeles că strategia sa "dezbină şi stăpâneşte" nu se poate aplica la nesfârşit. Teoretic, Tăriceanu a repurtat o mare biruinţă, dar nu suntem siguri că a câştigat şi războiul cu preşedintele - jucător, în continuare fiind de aşteptat alte confruntări de anvergură. Cu alte cuvinte, apare tot mai fi­rească întrebarea pe care ne-o punem în fiecare clipă: cine conduce de fapt Ro­mânia, preşedintele sau primul ministru?
    Este cunoscut faptul că fostul premier Adrian Năstase propunea ca electoratul să se pronunţe între un sistem cu preşedinte ales de Parlament şi un şef al Gu­vernului cu puteri depline ori un sistem cu un preşedinte ales prin sufragiu uni­versal şi care să fie adevăratul şef al Executivului. Deşi iniţiativa a căzut, ea ră­mâne mai actuală ca oricând. Analizând situaţia din ţările cu democraţii avan­sa­te, constatăm că aici lucrurile sunt clare, evidenţiindu-se două sisteme: în SUA, preşedintele este, practic şi conducătorul Guvernului, în Franţa, preşedintele, a­les prin vot direct, este cel mai puternic om din stat, iar de partea cealaltă, Ger­mania a ales o variantă cu şef al statului decorativ, ales de Legislativ şi con­centrarea tuturor pârghiilor puterii în mâinile premierului, la fel ca în Italia şi Aus­tria. Din păcate România nu s-a decis încă, aşa încât nu sistemul politic re­glează jocul, ci personalitatea oamenilor. Fie că avem un şef de Guvern puternic, aşa cum a fost Adrian Năstase, fie că avem un preşedinte - jucător, cum este Traian Băsescu, mai devreme sau mai târziu blocajul va apărea fără greşeală.
    Probabil că înainte de alte reforme, ar trebui să fie gândită schimbarea sis­temului politic de la noi: un Parlament unicameral şi introducerea sistemului de vot uninominal sau stabilirea polului de putere între "palate", cel de la Cotroceni ori Victoria. În caz contrar crizele se vor repeta la nesfârşit, chiar dacă eroii vor fi Iliescu - Roman, Constantinescu - Ciorbea, Constantinescu -Radu Vasile, Iliescu - Năstase sau Băsescu -Tăriceanu.

---