După săvârşirea unei minuni Iisus Hristos nu-şi îngăduia momente de respiro ci, îşi refăcea energiile rugându-se în munte. Aşa s-au petrecut faptele şi după săturarea mulţimilor în pustie cu pâine şi cu peşte, când îi lasă pe cei cinci mii plus... cu bucătura în gură, sună adunarea "şi îndată a silit pe ucenici să intre în corabie, să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mul­ţi­milor" (Mt. XIV, 22). De cu seară până spre ziuă, s-au luptat ucenicii cu valurile şi vânturile, care erau în cazul de faţă exponentele răului. Ca un submarin ce se ascunde sub valuri, umflă şi răstoarnă vasele ce alunecă pe orizontala apei, aşa a intrat stăpânul întunericului în pântecele mării, punând pe jar echipajul Învă­ţă­torului. Iisus îngăduie provocarea (furtuna), deoarece prin ea testează capacitatea de rezistenţă în faţa încercărilor şi totodată nivelul credinţei la care au ajuns acei pe care dorea să-i trimită până la marginile pământului ca să cucerească lumea. La această probă ucenicii au picat cu brio, pentru că s-au înfricoşat de moarte şi chiar Petru, liderul lor, sau comandantul vasului, când apare Hristos pe valuri, ca să scape mai repede de primejdia scufundării cere foarte grăbit: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine, pe apă" (Mt. XIV, 28). Hristos ştie că Petru se grăbeşte de frică şi nu din credinţă, motiv pentru care îl mai taxează o dată, lă­sându-l să se scufunde, apoi mustrându-l îi dovedeşte slăbiciunea spunându-i: "Pu­ţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit" (v. 31), după care-l ia de mână, îl a­şa­ză în corabie şi vântul se linişteşte.
    Marea este lumea cu toate capcanele şi necunoscutele, pe spinarea căreia ne purtăm paşii din straja dimineţii şi până-n noapte, de la naştere şi până la moar­te, amestecându-ne întreolaltă, buni şi răi, credincioşi şi necredincioşi. Ca să nu ne scufundăm şi să nu ne înecăm sub valuri, Hristos ne-a pus la îndemână Bi­serica, asemenea corăbiei lui Noe din vremea potopului, care conţinea animale curate şi necurate. La fel sunt şi oamenii, unii foarte credincioşi, alţii foarte puţin credincioşi. Apostolii erau stâlpii Bisericii şi chiar dacă stâlpii uneori se clatină ca şi Petru, Biserica nu se va dărâma, pentru că temelia ei este Hristos (I Cor. III, 11), care vine călcând valurile în picioare şi netezind drumul Bisericii. Din faţa lui Hristos forţele răului au pierit aruncându-se în valuri şi înecându-se ca porcii din Ga­dara (Mt. VIII, 32).
    Hristos, apostolii şi Biserica "pe care nici porţile iadului nu o vor birui" (Mt. XVI, 18) sunt cele trei elemente de mare turaţie care au scos lumea din valuri şi au aşezat-o pe linia de plutire. Mai mare decât toate este Hristos "stâlp şi temelie a adevărului. Iar de zideşte cineva pe această temelie să zidească aur, argint şi pie­tre scumpe", şi nicidecum paie, pleavă şi vreascuri, pentru că lucrătura fiecă­ruia se va vădi în ziua Domnului.

---

     Dacă l-am plasa pe Ştefan Dinică sub aripa lui Marin Preda nu am comite nici o nelegiuire pentru că localitatea Siliştea - Gumeşti în care au văzut lumina zilei este ochiul Teleormanului rostogolit prin lume ca întindere de lanuri fremătând de gustul autoritar al Dunării prelungit prin actele de identitate ale ţăranilor, buni gos­podari, şugubăţi, păstrători de obiceiuri şi datini, cu frica lui Dumnezeu în sânge, împrăştiaţi, încet, încet de "ifosele" colectivizării, luând calea Capitalei, alţii a Tran­silvaniei. Prozatorul Ştefan Dinică, născut la 20 august 1940, absolvent al Facultăţii de Filosofie - Universitatea Bucureşti, secţiile Filosofie generală şi Teo­ria şi Practica Presei (1959 - 1964), repartizat la ziarul "Scânteia" (1964-1990), ca reporter în redacţia centrală, apoi corespondent pentru judeţul Alba cu sediul la Alba Iulia, din 1968 este albaiulian, căsătorit cu Ileana, are două admirabile fi­ice. Aici, după 1990 fondează ziarul "Ardealul", fiind redactor-şef adjunct al aces­tuia, apoi îl întâlnim la "Curierul Naţional", redactor şef la săptămânalul "West Magazin", iar între 1995 - 2000 este corespondent special al Agenţiei Naţionale de Presă Rompres, apoi redactor-şef, director-editor la cotidianul "Informaţia de Alba" (astăzi săptămânal condus de N. Mărginean, un tânăr paşnic şi ambiţios). Debutează în ziarul "Drum Nou" (Braşov, 1963), iar editorial în vol. "Ţara dintre cetăţi şi râuri" (1984), fiind şi în colectivul redacţional "Alba Iulia", revistă de cul­tură şi literatură, colaborând şi la Radio Bucureşti, Cluj, revista "Apulum", "Cu­rentul", "Monitorul de Alba", "Unirea" dar şi la "România literară", "Tribuna", ob­ţinând în 1985 premiul revistei "Cântarea României" la concursul de proză "Marin Preda". În 2001 i se acordă premiul "Cel mai bun jurnalist din Alba", iar în 2004 "Premiul pentru întreaga activitate jurnalistică", "Diploma de excelenţă în domeniul culturii" în 2002 şi 2003 din partea autorităţilor judeţene. Ceea ce i-a adus titlul de "Membru al Uniunii Scriitorilor din România" (Filiala Cluj, 2000) sunt volumele de proză: "Rude de gradul unu" (Dacia, 1984), "Linia de sosire" (1987, Ed. Dacia), "Musafirul" (Ed. Eminescu , 1989), "Unda de şoc" (1997) şi "Singur la masa tăcerii" (Ed. Bălgrad, 1998), despre care au scris printre alţii Aureliu Goci, Mircea Cenuşă, Emil Vasilescu, Sorin Preda, Ioan Adam, Titu Popescu, Constant Călinescu, Ioana Boat, Aurel Pantea, Ion Brad, Radu Constantinescu, Pe­tru Anghel, Mihai Pascaru etc., inclus de scriitorul Ion Mărginean în Dicţio­na­rele: "Biografia unor destine, Alba Iulia, întâiul dicţionar fără sfârşit" (2004), de a­se­menea în "Dicţionar bibliografic" (jud. Teleorman), "Teleormanul liber", "Ghidul personalităţilor din judeţul Alba" (2003).
    Retras, cum pare, înalt la propriu, cu un surâs zgârcit, cu ochiul pătrunzător du­blat anume de ochelari, prezent la manifestări de cultură şi literatură în special, Ştefan Dinică s-a trezit "singur la masa tăcerii" ca jurnalist de "temut", capabil oricând "să dea lecţii" generaţiilor mai tinere de jurnalişti, rămânând un observator fin al vieţii cotidiene, readusă în verb cu neîntreruptele ei conflicte s-a desprins cuvântul bine meşteşugit să facă din pagină o albie binecuvântată. A fi "singur la masa tăcerii", cum "singur printre poeţi" se simţea şi Marin Sorescu, înseamnă tocmai felul în care nu eşti singur pentru că ţi-ai croit o lume ce este mereu la porţile altei lumi: a cititorului ca respiraţie a unei inimi fără de sfârşit. La mulţi ani, Şte­fan Dinică!