Am trăit s-o vedem şi pe-asta: super-tehnologizatele şi mega-securizatele State Unite ale Americii, îngenuncheate de o catastrofă naturală. Şi nu una că­zută peste ele într-o noapte (cum au căzut ploile peste noi anul acesta), ci o furtună distrugătoare anunţată cu surle şi trâmbiţe, cu câteva zile înainte. Nici astăzi, la aproape o săptămână de la dezastru, nu se cunoaşte numărul exact al victimelor. Datele oficiale le cifrează la vreo 200 de persoane, iar unii congres­meni le apreciază la peste 10.000. Nici acum nu s-au dus la bun sfârşit eva­cuările şi măsurile de protecţie pentru sinistraţi. Ca şi în data fatidică de 11 sep­tembrie 2001, parcă am asistat la un film de groază, realizat după un scenariu apocaliptic: Katrina a lovit coasta de sud-est, iar America nu a reuşit să eva­cueze New Orleans, un oraş de 500.000 de oameni. Apa a distrus digurile, a per­forat ţevile de gaz şi a scos oamenii morţi, din case. O mână de poliţişti au fost incapabili să potolească mulţimea, care a blocat accesul elicopterelor ce livrau apă şi mâncare. Incapabili să aterizeze, piloţii au aruncat proviziile din zbor. Po­liţiştii şi membrii Gărzii Naţionale au refuzat să salveze oamenii în anumite zone, de frică să nu fie împuşcaţi de localnici, care jefuiesc tot. Între poliţişti şi grupurile înarmate de tâlhari se duc războaie urbane în toată regula. Orice urmă de ci­vilizaţie a dispărut din New Orleans, unde disperarea celor rămaşi în oraş s-a trans­format în violenţă împotriva autorităţilor, care se mişcă greoi, incapabile să-şi coordoneze eforturile. Ca şi în Bangladesh, sau în cine ştie ce stat african sub­dezvoltat, cel mai greu loviţi de soartă au fost săracii şi negrii.
    Dar dincolo de compasiunea pe care am simţit-o pentru bieţii americani, în con­diţiile acestei cumplite încercări, nu m-am putut împiedica să nu fac nişte comparaţii... de atitudine. Am comparat atitudinea pe care o au diferite popoare în faţa dezastrului. Anul acesta, România a fost greu încercată de inundaţii. Bu­letinele de ştiri televizate ne arătau mereu, şi mereu, oameni disperaţi, oameni care plângeau şi se văicăreau de mama focului, descriind cum în câteva ore pu­hoaiele le-au luat agoniseala de-o viaţă. Lacrimi, sfâşiere, durere... toate acestea însoţite de un fel de resemnare mioritică. Nici urmă de violenţă la adresa au­to­rităţilor, nici o înjurătură, nici o acuză măcar. (Din partea populaţiei, că din partea presei criticile şi acuzele au curs cu duiumul.) Doar câteva firave reproşuri şi ciondăneli pe un ton ceva mai ridicat. În rest lacrimi, lacrimi, lacrimi... În Europa occidentală au fost, de asemenea, inundaţii. Intervievaţi, în timp ce în spate, pe fundal, apele curgeau furioase şi le dărâmau casele, europenii erau cât se poate de relaxaţi. Nu plângeau, nu învinuiau pe nimeni, ci aşteptau ca lucrurile să reintre în normal. Explicaţia? În ţările occidentale, europenii AU ÎNCREDERE că autorităţile fac tot ce pot şi că în cel mai scurt timp posibil problemele se vor rezolva. Vor avea din nou case, bunuri, vor fi despăgubiţi (că acolo sistemul de asigurări funcţionează), într-un cuvânt, bucuroşi că nu şi-au pierdut viaţa, eur­openii sunt gata ca, încă de a doua zi, să o ia de la capăt. Americanii ACUZĂ! Ei ştiu că autorităţile, cei pe care i-au ales, cei desemnaţi să facă faţă situaţiilor de criză au OBLIGAŢIA de a-şi face datoria. Şi, dacă nu şi-o fac cum trebuie... pot să plătească până şi cu viaţa. (Sau cel puţin cu funcţiile căci, după cum se pare, pe însuşi George Bush îl aşteaptă în viitor un "tsunami" politic.) Românii? După cum aţi văzut, bieţii români, SE RESEMNEAZĂ. Autorităţile îi pot lăsa fără mân­care, fără apă, fără case... şi nu vor păţi nimic. Nici măcar nu vor fi jignite. Pentru că, noi românii, atât ne-am învăţat să fim robii autorităţilor, ai aleşilor şi numiţilor în funcţii, încât chiar şi dacă suferim din pricina dezastrelor cauzate de incom­petenţa lor, nu putem spune decât atât, cu resemnare creştinească: "Aşa a vrut Dumnezeu..."

---